Arhive pe etichete: criminal

CRIMINALI CELEBRI

Standard

Ramaru, vampirul din Bucuresti

Ramaru Ion este, de departe, cel mai sadic criminal in serie intalnit in analele Politiei Romane. El a comis nu mai putin de trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol, o talharie si trei furturi. Criminalul a actionat in Bucuresti in anii 1970 – 1971. Cazul Ramaru a starnit curiozitatea nu doar judiciaristilor, ci si multor psihologi si criminalisti. Reputatul comisar de politie Traian Tandin a scris chiar o carte despre odiosul criminal. Ramaru, supranumit „vampirul din Bucuresti”, a ramas, peste ani, cu reputatia celui mai sinistru criminal roman.
Nascut la Corabia, pe 12 octombrie 1946, Ion Ramaru si-a manifestat inclinatia spre infractiuni inca de la 18 ani.Atunci a fost condamnat pentru prima data pentru talharie.
In cea de-a doua jumatate a anului 1970 si primele luni ale anului 1971 o serie de crime, comise cu o cruzime greu de descris au zguduit Capitala. Un individ necunoscut ataca dupa miezul noptii femei singure, pe care le lovea cu un ciocan sau toporisca. Un alt element comun era faptul ca individiul actiona numai in noptile cu fenomene meteorologice deosebite : ninsoare, ploaie torentiala cu tunete si fulgere, furtuna si vant puternic, ger cumplit, ceata, pacla. Dupa cateva crime comise in circumstante similare, a devenit clar pentru judiciaristi ca era vorba despre un asasin in serie. Dupa un an de ancheta, cu ajutorul descrierilor facute de victimele care au avut norocul sa ramana in viata, pe 27 mai 1971, politistii au reusit sa-l prinda pe ucigas. In timpul anchetei, Ion Ramaru si-a recunoscut aproape tot „palmaresul” : 23 de infractiuni dintre cele mai grave. Cu toate acestea, a incercat sa-i convinga pe anchetatori ca este un om bolnav psihic, care nu poate raspunde pentru faptele sale. In acelasi timp, insa, incerca sa-i convinga pe anchetatori ca el este faptasul crimelor, de fiecare data insistand sa fie dus la locul in care a comis asasinatul. Momentul cel mai dificil atat pentru anchetatori, cat mai ales pentru victime, a fost cel al recunoasterii agresorului. Ramaru a fost asezat intr-un grup de persoane de aceeasi talie cu el si fizionomie asemanatoare. Inainte de intrarea in incapere a fiecarei victime, el isi fixa un alt loc in rand, la alegerea sa. Victimele care au fost lovite cu toporul in cap sau taiate cu cutitul, in momentul in care intrau in incapere si dadeau cu ochii de el incepeau pur si simplu sa tremure, desi nu mai erau in pericol. Ramaru credea ca a reusit sa demonstreze anchetatorilor ca este un individ care nu poate raspunde pentru faptele sale. A suferit un soc in momentul in care a citit materialul de urmarire penala. In cartea „Cazul Ramaru”, comisarul de politie Traian Tandin descrie cu lux de amanunte acel moment : „Ramaru l-a citit cu foarte mare atentie si, vazand ca expertii nu-l considerau, asa cum sperase el, iresponsabil, si-a schimbat brusc atitudinea si a spus : «Nu mai recunosc nimic din ceea ce v-am spus». In continuare, n-a mai raspuns nici la intrebarile avocatului”… Ramaru a fost condamnat la moarte. In momentul in care a fost citita sentinta, in sala de judecata a izbucnit un ropot de aplauze. Ramaru a facut recurs, insa Tribunalul Suprem a considerat ca sentinta trebuie sa ramana definitiva. „Vampirul din Bucuresti” a fost executat, prin impuscare, pe 23 octombrie 1971. Inaintea executiei, asa cum prevedea legea, criminalul a avut dreptul la o ultima dorinta. „Vreau sa traiesc” au fost ultimele cuvinte ale celui care, cu sange rece, a luat mai multe vieti.

Anunțuri

CRIMINALI CELEBRI

Standard


Herbert MULLIN

Produs al unui mediu de puternică religiozitate, dusă până la obsesie, Herb a reuşit să surprindă pe toată lumea. Fusese unul din cei mai buni la învăţătură în şcoală şi atât el, cât si cel mai bun prieten al său, Dean Richardson, erau membri ai prestigioasei echipe de atleţi „Zeros” a scolii.
Ceea ce pare să fi determinat degenerarea mentală a lui Mullin a fost moartea lui Dean într-un accident de motocicletă, în iulie 1965. El a început să prezinte simptomele vizibile ale unui dezechilibru de tip schizofrenic – şi-a transformat dormitorul de acasă într-un altar pentru prietenul pierdut şi a rupt logodna cu prietena sa pentru că, spunea el, ar fi homosexual. S-a declarat un opozant conştient al înrolării iminente şi, la aniversarea a 21 de ani, în 1969, Herbert şi-a sărbătorit majoratul anunţându-şi familia uluită că pleacă în India să studieze religia.
Şederea într-un spital de boli nervoase, la sugestia părinţilor săi, nu a reuşit să-i atenueze ciudatele fixaţii şi, către sfârşitul anului, era clar că Mullin suferea de schizofrenie paranoidă. A început să folosească substanţe halucinogene si să audă voci în eter; este discutabilă legătura dintre aceste două activităţi, dar dependenţa sa din ce în ce mai puternică de narcotice n-avea cum să-l fi ajutat prea mult. În următorii doi ani, Herbert Mullin a fost internat si externat din diferite instituţii, pentru ca apoi să recidiveze si să fie internat într-o altă clinică. Una din consecinţele cele mai grave a fost că vocile pe care le auzea au început să-i ordone să ucidă.
Prima dată când Herb a îndeplinit aceste ordine a fost pe data de 13 octombrie 1972 . Se afla la volanul maşinii sale, când a trecut pe lângă un vagabond bătrân, identificat ulterior ca Lawrence White. Mullin s-a oprit, a coborât din maşină şi a ridicat capota, ca şi cum vehiculul s-ar fi stricat. Când „bătrânul Whitey” a ajuns în dreptul lui si, pus pe vorbă, s-a oferit să-1 ajute, Mullin l-a bătut cu un baston de baseball până când l-a omorât.
Marţi, 24 octombrie, el a înjunghiat-o mortal pe Mary Guilfoyle, studentă la un colegiu din campusul universitar Santa Cruz, i-a despicat trupul şi i-a scos maţele cu mâinile goale, lăsând ca resturile să fie ciugulite de vulturi. Şi încă mai auzea vocile, acele voci care nu încetau să-i ordone.
Uneori, glasurile erau diferite – nu cele care îi ordonau să ucidă, ci vocile oamenilor care îl implorau pe Herb să-i ucidă. Astfel că, în decembrie 1972, el a plecat si şi-a cumpărat o armă. La sfârşitul lunii următoare a împuşcat mortal cinci persoane într-o singură zi.
Herb le-a auzit în continuare, motiv pentru care a si declarat: „Satan intră în oameni si îi face să acţioneze altfel decât doresc”.
Pe data de 6 februarie 1973, Mullin a împuşcat mortal sase adolescenţi care îşi ridicaseră cortul lângă Parcul Naţional Cowell, din Santa Cruz. La mai puţin de o săptămână după aceea, vocile i-au cerut să-l împuşte pe Fred Perez, pe când lucra în grădina casei sale; ceea ce vocile nu i-au spus lui Herb a fost că o vecină se uita pe fereastră si că a anunţat poliţia.
La numai câteva minute după aceea, Mullin se afla în arest, iar apoi a recunoscut că a comis treisprezece crime .
La procesul său, care a avut loc la tribunalul districtual din Santa Cruz în iulie 1973, apărarea lui Herbert Mullin a susţinut – foarte rezonabil, am putea spune, că acuzatul nu era vinovat, din motive de iresponsabilitate; la urma urmelor, fusese diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. În mod imoral, juraţii au decis că Mullin era, cel puţin după standarde juridice, responsabil de acţiunile sale si, deci, apt să se prezinte în faţa tribunalului.
În cele din urmă, a fost acuzat de zece cazuri de omucidere si găsit vinovat în două crime de gradul întâi şi opt crime de gradul doi. În prezent este încarcerat la închisoarea San Quentin, cu drept de eliberare condiţionată în 2025, când va avea 78 de ani.
În multe privinţe, Herb Miller este stereotipul ucigaşului psihopat „vizionar”. Motivaţia crimelor sale era faptul că el credea, într-adevăr, că vocile şi „mesajele telepatice” erau îndreptate spre el, ca salvator al lumii. Mullin credea că, prin uciderea unor oameni („micul dezastru”), putea preveni „marele dezastru” – un cutremur cataclismic, urmat de inundaţii uriaşe, care ar fi urmat să distrugă California.
Trăsătura cea mai alarmantă a acestei povesti, altfel tragic, este că Herbert Mullin prezentase simptome ale unei instabilităţi mentale serioase încă din tinereţe şi, măcar în parte, programul statului California pentru persoane cu dezechilibru mental este responsabil pentru faptul că un om, atât de evident iresponsabil, a fost lăsat a tât de mult timp fără o supraveghere de specialitate.

CRIMINALI CELEBRI

Standard


Albert DE SALVO

Totul s-a sfârşit la 4 ianuarie 1964. Se încheiase un regim de teroare care stăpânise oraşul Boston încă din iunie 1962, în cursul căruia muri­seră treisprezece femei si care a oferit oraşului o legendă modernă. Criminalul avea să mai lovească o dată, în mod ineficient, însă. Crimele se opriseră.
Mary Sullivan, în vârstă de nouăsprezece ani, a fost găsită, precum toate celelalte victime ale celui care avea să devină cunoscut sub numele de „Strangulatorul din Boston”, în propriul ei apartament. Fusese dezbrăcată, legată, violată si torturată, într-un ultim gest sadic, ucigaşul lui Mary îi lăsase o felicitare prinsă între degetele de la piciorul stâng.
Prima victimă a acestui maniac fusese o femeie de cincizeci si cinci de ani, divorţată, pe nume Anna Slesers, ucisă în iunie 1962. Doamna Slesers a fost descoperită de fiul ei pe data de 14 ale lunii, goală, violată şi strangulată cu cordonul de la propriul ei halat de casă. Metoda criminalului de a ucide a rămas nemodificată. După ce-si alegea victima, Strangulatorul obţinea accesul în casa acesteia, pozând în muncitor.
Toate victimele lui erau femei. Toate au fost molestate sexual şi strangulate, de obicei cu vreun articol al propriei lor îmbrăcăminţi, adeseori cu o pereche de ciorapi sau o jartieră, cărora asasinul le făcea nod chiar sub bărbia victimei, în unele cazuri, în cursul strangulării victima era muscată, bătută sau chiar înjunghiată, în ciuda obişnuitelor denunţuri false şi a acţiunii intense a poliţiei, declanşată ca răspuns la panica crescândă din oraş, „Strangulatorul din Boston” rămânea un subiect enigmatic de groază.
După moartea lui Helen Blake, poliţiştii au apelat la psihiatri pentru a întocmi un profil moral asasinului pe care îl vânau. În opinia experţilor, el era un bărbat tânăr, între optsprezece si patruzeci de ani, suferind de mania persecuţiei şi urându-şi mama (până în acea clipă fuseseră atacate numai femei vârstnice).
Portretul astfel întocmit a fost confruntat cu dosarele celor cunoscuţi pentru molestări sexuale. Deşi au apărut o serie de suspecţi care au si fost interogaţi, Strangulatorul a rămas în libertate şi a ucis-o, la 19 august, pe doamna Ida Irga.
La 5 decembrie 1962, profilul psihologic al criminalului care „îşi urăşte mama” a suferit o modificare radicală, datorită asasinării Sophiei Clark; victima avea douăzeci de ani, cu numai trei ani mai puţin decât două dintre următoarele sale trei victime. Un an mai târziu, după moartea lui Mary Sullivan, „părintele” profilurilor psihologice din America, doctorul James Brussel, a întocmit un nou „portret” al unui bărbat de treizeci de ani, bine clădit, de înălţime medie, bărbierit cu grijă şi având părul negru si des. Era posibil să fie de origine spaniolă sau italiană şi suferea de schizofrenie paranoică. Acest portret avea să se dovedească remarcabil de precis.
Între timp, un alt specialist obişnuit cu cazurile aflate în zonele întunecate ale existenţei umane, detectivul olandez Peter Hurkos, s-a apucat de investigarea dosarului. După câteva remarcabile demonstraţii de intuiţie, Hurkos a declarat că omul pe care îl căuta poliţia era un tip atletic, cântărind între 130 si 140 de livre, în jur de un metru şaptezeci şi cinci de centimetri, cu un nas ascuţit şi o cicatrice pe antebraţul stâng. Fin psiholog, detectivul a adăugat: „Şi îi plac pantofii”. Incredibil, dar pe lista de suspecţi exista tocmai un astfel de individ, care se potrivea până si ca ocupaţie, fiind comis-voiajor de încălţăminte pentru femei. Din nefericire, însă, s-a dovedit că nu el era strangulatorul.
In cele din urmă, criminalul şi-a dezvăluit singur identitatea. Pe data de 27 octombrie 1964, el a intrat, aşa cum mai făcuse şi înainte, în apartamentul unei tinere, pozând în detectiv. Intrusul şi-a legat victima de pat, a abuzat sexual de ea si a părăsit-o în mod inexplicabil, spunându-i, în timp ce pleca: „îmi pare rău”. Descrierile făcute de tânăra femeie au dus la identificarea lui Albert De Salvo, iar publicarea fotografiei lui a dat naştere unui adevărat val de femei care au apărut la poliţie, declarând că acel bărbat le molesta sexual. Cu toate acestea, De Salvo nu era încă suspectat de a fi aceeaşi persoană cu Strangulatorul din Boston. Abia în 1965, în timp ce era învinuit de viol şi se afla în Penitenciarul de Stat din Boston, De Salvo şi-a mărturisit în detaliu crimele.
Cunoştinţele sale despre asasinate erau atât de vaste, încât nu încăpea nici o îndoială că spunea adevărul, în acelaşi timp, însă, aceste declaraţii nu puteau fi susţinute de nici o probă materială, în pledoaria sa, avocatul lui a susţinut că De Salvo ar trebui să fie judecat numai pentru infracţiunile sale anterioare, neconectate cu crimele. Ca atare, Albert De Salvo n-a fost niciodată judecat pentru crimele „Strangulatorului din Boston”, dar a fost condamnat, pentru jaf si ofensă sexuală, la detenţie pe viaţă.
La 26 noiembrie 1973, Albert De Salvo a fost găsit mort în celula sa, înjunghiat în inimă; avea patruzeci şi doi de ani.

Cele 13 victime:

14 iunie 1962             Anna Slesers         55 ani
28 iunie 1962             Mary Mullen          85 ani
30 iunie 1962             Nina Nichols         68 ani
30 iunie 1962             Helen Blake           65 ani
19 august 1962          Ida Irga                  75 ani
20 august 1962          Jane Sullivan          67 ani
5 decembrie 1962      Sophie Clark           20 ani
31 decembrie 1962    Patricia Bissette      23 ani
9 martie 1963            Mary Brown             69 ani
6 mai 1963                Beverley Samans      23 ani
8 septembrie 1963     Evelyn Corbin         58 ani
23 noiembrie 1963     Joann Graff             23 ani
4 ianuarie 1964          Mary Sullivan          19 ani

CRIMINALI CELEBRI

Standard

Edward GEIN

Cu un frate la fel de slab şi de ineficient ca si el şi cu o mamă dominatoare, Ed Gein încerca să aibă grijă de mica fermă a familiei din Plainfield, Wisconsin. Munca era dură si plăcerile puţine; de fapt, bucuriile lipseau cu desăvârşire. Pentru Ed si Henry, mai ales femeile constituiau fructul oprit. Fratele lui Ed a murit în 1944, iar mama lui în anul următor. Aflat acum la mijlocul vieţii, Ed a rămas singur, cu gândurile sale morbide accentuate de umbra mamei sale, rămasă pentru veşnicie închisă şi nederanjată în camera ei.
Din clipa în care îşi dăduse duhul, însă pe Ed îl mai caracteriza şi altceva ; era profund interesat de anatomia intimă a sexului feminin, de a cărui companie fusese complet lipsit.
Totul a început cu cărţi de genul celor citite mai mult de doctori, în care cititorul este familiarizat cu toate părţile componente ale corpului uman. Ca orice anatomist, Ed a trecut la experimente pe material uman, în cazul lui prin vizite nocturne în cimitirul local, în unele cazuri Ed jupuia pielea de pe cadavru şi se îmbrăca în ea cu o expresie de maximă satisfacţie pe faţă. Altădată, cu pieile jupuite îmbrăca câte un manechin de croitorie; probabil că încerca să-si recreeze mama.
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, nimeni n-ar fi fost deranjat de „bătrînu’ şi ciudatu’ Ed”, izolat la ferma sa, pe care o neglija din ce în ce mai mult. Ed Gein s-a declarat nemulţumit de recolta sărăcăcioasă din lăcaşul odihnei veşnice si a început să-si „creeze” propriile cadavre.
Primul a fost cel al lui Mary Hogan, în vârstă de cincizeci si patru de ani, care a dispărut de la locuinţa ei izolată în decembrie 1954.
Trei ani mai târziu, la 16 noiembrie 1957, fiul lui Bernice Worden, o femeie de cincizeci de ani ce ţinea un magazin în Plainfield, a anunţat dispariţia mamei sale. Frank Worden era şi ajutor de şerif, aşa că balta de sânge din magazin ca si lipsa casei de bani n-au rămas neobservate, în acea zi se semnalase în oraş si prezenţa lui Ed Ciudatu’; camioneta lui fusese zărită parcată în faţa prăvăliei familiei Worden.
16 noiembrie a fost o zi pe care şerifii din Plainfield nu şi-o vor putea şterge din memorie niciodată. Nu vor uita drumul către ferma izolată a lui Gein, cunoscută deja de copiii de prin partea locului sub denumirea de Casa Blestemată. Nu vor uita nicicând corpul fără cap al lui Bernice Worden, atârnând legat de picioare de rafturile magaziei, sau colecţia de obiecte de artizanat alcătuită din bucăţi de cadavre umane – abajururi de lămpi îmbrăcate în piele, ţeste folosite drept castroane de supă, frigiderul plin cu organe de om.
La fel ca şi în cazurile altor criminali în serie, fanteziile legate de sadismul sexual ce au penetrat lumea interioară a lui Ed Gein s-au născut încă de pe vremea cicălelilor mamei sale, care îl înnebunea cu faptul că sexul e un lucru păcătos. Cicălelile au avut darul de a face din acel păcat un mister profund, pe care Ed îl va explora mai târziu cu lăcomie. Nu-i nici o surpriză că studiile anatomice ale lui Gein au fost suplimentate din plin cu reviste pornografice şi publicaţii de groază. Ed îşi crease o lume a fanteziilor, din care va erupe necrofilul, canibalul si asasinul de mai târziu.
Bineînţeles că Ed nu era „ciudat”, ci nebun; în mod surprinzător, în ianuarie 1968 el a fost găsit apt de a compărea în faţa instanţei. Aceasta a dat verdictul de vinovat, dar incapabil de a raţiona. A fost întemniţat mai întâi în Spitalul Central de Stat din Waupon, apoi, în 1978, a fost internat în Institutul de Psihiatrie din Mendota. Ed Gein a fost un prizonier model şi a murit în spital, la 26 iulie 1984; avea şaptezeci si şapte de ani.
Se spune că Robert Bloch si-a bazat zguduitorul său roman Psycho (transformat ulterior în film de Alfred Hitchcock ) pe povestea lui Ed Gein. în orice caz, cine ştie despre ce e vorba în ambele cazuri găseşte cu greu o asemănare între travestitul schizofrenic Norman Bates si fermierul din Plainfield.
Pasiunea lui Gein pentru pielea umană a ieşit din nou la suprafaţă în 1991, ca sursă de inspiraţie pentru personajul negativ din „ Tăcerea Mieilor „.