Arhive pe etichete: viol

CRIMINALI CELEBRI

Standard

Leonard LAKE  si Charles NG

Totul a început cu o arestare de rutină, în cursul unui furt dintr-un magazin, şi s-a încheiat prin dezvăluirea întregii istorii a unei serii de crime, torturi şi de sclavagism sexual.
Pe data de 2 iunie 1985, în San Francisco, s-a raportat că doi bărbaţi au furat o menghină dintr-un magazin de unelte. Unul dintre hoţi, despre care s-a afirmat că „semăna cu un chinez”, a reuşit să scape, dar tovarăşul său a fost prins şi arestat. La sediul poliţiei, bărbatul a afirmat că se numeşte Robin Scott Stapley. în cursul interogato­riului, el a scos din buzunar o capsulă, a înghiţit-o si a căzut imediat. La spital s-a confirmat că bărbatul fusese otrăvit cu cianură şi că, deşi mai prezenta încă semne slabe de viaţă, creierul său încetase să funcţioneze; patru zile mai târziu, aparatura care îl mai ţinea în viaţă a fost decuplată.
În acest timp, un control de rutină al amprentelor demonstrase că bărbatul nu era Robin Stapley, ci Leonard Lake, criminal cunoscut pentru pasiunea sa pentru sex şi activităţile sale paramilitare. O verificare a asociaţilor săi cunoscuţi a dus la identificarea tovarăşului său cu alură orientală, care participase la furtul din magazin, în persoana lui Charles Ng (se pronunţă „ing”), care deţinea, la rândul său, un cazier impresionant. Pe parcursul aceloraşi verificări de rutină, poliţia a aflat că exista si un Robert Stapley – acesta fusese dat dispărut cu câteva luni mai înainte. De fapt, un număr destul de mare de persoane cu care lucrase Leonard Lake fuseseră date dispărute, inclusiv Paul Cosner, proprietarul camionului pe care îl conducea atunci cînd a fost arestat.
Investigaţiile ulterioare au adus poliţia la ferma lui Lake din Wilseyville, Calaveras County, unde s-a constatat că Lake îşi construise un buncăr subteran, sub deal. Atât în această bizară cameră de tortură, cât si în casa propriu-zisă, experţii judiciari au descoperit nenumărate dovezi de viol, agresiune sexuală şi chiar crimă. Cărţi pornografice şi fotografii ale unor femei goale sau pe jumătate goale erau aruncate peste tot pe podea, iar patul plin de sânge fusese prevăzut cu chingi si cătuşe,
În apropierea buncărului, investigatorii au descoperit fragmente arse de oase si dinţi în număr mare, iar jurnalul ţinut de Leonard Lake conţinea mărturisiri despre dorinţa sa de a avea controlul total asupra femeilor; mai existau si videoca sete care îl prezentau pe Leonard Lake si pe asociatul său, Charles Ng, în timpul unor acte de teribilă degradare sexuală a victimelor lor. Pe lângă alte rămăşiţe arse, mai greu de distins, pe terenul proprietăţii au mai fost găsite cadavrele unui număr de sase victime neidentificate, alături de circa douăzeci şi două de kilograme de oase umane.
S-a emis imediat un mandat de arestare împotriva lui Charles Ng, pentru unsprezece acuzaţii de omucidere şi alte delicte mai puţin grave. La circa o lună de la incidentul cu furtul din magazin, care dusese la deschiderea anchetei, Ng şi-a făcut apariţia în Canada, unde a fost arestat în timpul unei alte tentative eşuate de furt, într-un magazin din Calgary; în timpul luptei cu unul din ofiţerii de pază, Ng a tras asupra acestuia, rănindu-l uşor.
A fost judecat pentru acuzaţia de tâlhărie, agravată de agresiune, a fost găsit vinovat si condamnat la patru ani si jumătate închisoare, în urma unei bătălii legislative care a durat şase ani, în septembrie 1991 Charles Ng a fost, în cele din urmă, extrădat în California.
Charles Chat Ng s-a născut în 1961, într-o familie prosperă, din clasa de mijloc, originară din Hong Kong si, după ce si-a manifestat natura rebelă, fiind exmatriculat din câteva scoli locale, a fost trimis să-şi desăvîrsească educaţia în Anglia, la Liceul de Filologie cu internat din Bentham. La optsprezece ani, el a emigrat în Statele Unite si şi-a pierdut vremea prin California, înainte de a se înrola în Marină, în 1979.
Doi ani mai târziu, Charles Ng a fost arestat, după ce furase, după bunul plac, un mic arsenal de arme şi explozivi din dotarea armatei, într-un fel sau altul, a reuşit să scape de sub arest şi, în timp ce se afla sub urmărire, s-a întîlnit cu fostul soldat din marină, Leonard Lake.
Este greu de spus de ce, sau în ce moment anume, Ng a început să sufere de obsesia torturii sexuale. Colegii de şcoală din Anglia îşi amintesc că era în permanenţă interesat de artele marţiale, dar dorinţele sale sadico-sexuale, de a cauza durere si moarte, par să se fi dezvoltat după asocierea sa cu Leonard Lake. Este posibil ca, asemenea altor cupluri de ucigaşi, Lake şi Ng, nişte degeneraţi, dacă îi privim separat, să-si fi combinat personalităţile pentru a alcătui un criminal brutal. Este o situaţie pe care psihologii o numesc Gestalt, în care „întregul astfel obţinut este mai puternic decât suma părţilor sale”. Un singur lucru este cert.     Probele care au fost prezentate la procesul lui Charles Ng în aprilie 1992 – au fost, dintre cele mai înspăimântătoare şi cele mai sadice discutate vreodată într-un tribunal american. Ng însuşi i-a spus odată unui prieten: „Să le auzi cum ţipă; câteodată trebuie să le pun căluş în gură, pentru că ţipă atât de tare încât nu mă pot auzi când vorbesc”.

Anunțuri

CRIMINALI CELEBRI

Standard

John Francis DUFFY

Cunoscut, în timpul investigaţiilor întreprinse pentru elucidarea celor trei crime ale sale, ca „Ucigaşul de pe calea ferată”, Duffy a fost primul criminal din istoria penală a Angliei identificat prin procedura cunoscută sub numele de „profilare psihologică a ofensatorului” (PPO).
Un criminal mărunt, descris cu variate adjective ca „slab”, „imatur”, „leneş”, „delăsător”, „nesemnificativ” şi „aproape invizibil”, John Duffy compensa aceste atribute printr-o perdea de frică, aruncată asupra vieţii tinerelor femei din nordul Londrei şi din zonele suburbiilor. Departe de a-l descrie pe Duffy ca „nesemnificativ”, soţia lui a relatat juraţilor de la Old Bailey cum a devenit un „nebun de legat, cu nişte ochi extrem, extrem de înfri­coşători” (presa 1-a supranumit „Omul cu ochi de laser”) şi cum obişnuia s-o lege înainte de a face dragoste cu ea, adeseori spunând, ca o litanie : „Pentru un bărbat, violul e ceva natural”.
Primul atac atribuit lui Duffy a fost un viol în 1982, când doi bărbaţi au atacat, în Hampstead, o femeie de douăzeci şi trei de ani. Locul atacului se afla în apropiere de calea ferată londoneză, situată în partea de nord a oraşului. Acest viol a fost primul dintr-o serie care a durat patru ani. în optsprezece dintre ele, Duffy a operat împreună cu un complice neidentificat până în ziua de azi.
În iulie 1985, într-o singură noapte, au existat trei atacuri violente. Poliţiştii, necăjiţi din pricina lipsei de rezultate, au lansat „Operaţiunea Hart”, care avea să devină cea mai cuprinzătoare vânătoare umană din Marea Britanic de la căutarea „Spintecătorului din Yorkshire”. Ea a inclus ofiţerii cuprinşi în patru forţe ale statului – – Scotland Yard, Surrey, Hertfordshire şi Poliţia Rutieră Britanică.
Luna următoare, în august, John Duffy a fost arestat si acuzat de ultraj cu violenţă, dar fără a se fi făcut încă legătura cu „violurile de pe calea ferată”, împotriva recomandărilor poliţiştilor, Duffy a fost eliberat pe cauţiune. Oricum, datorită naturii infracţiunilor comise, el a intrat pe lista suspecţilor din cadrul „Operaţiunii Hart”.
La puţină vreme după eliberare, Duffy a atacat o altă tânără, în nordul Londrei, care, în urma „traumei violului”, n-a putut să-şi descrie agresorul până în luna decembrie a anului următor. Până atunci, el avea să ucidă de trei ori.
La 29 decembrie 1985, John Duffy a acostat-o pe Ali son Day, o secretară de nouăsprezece ani, într-un tren din estul Londrei şi a dus-o într-un garaj sărăcăcios din Hackney, unde a strâns-o de gât cu ceea ce se numeşte „sula spaniolă”, o unealtă folosită de tâmplari (meserie pe care o practicase cândva şi Duffy) ca să ţină legate strâns unele de altele bucăţile de lemn. Şaptesprezece zile mai târziu, cadavrul domnişoarei Day a fost recuperat din râul Lea.
Conexiunea cu „Violatorul de pe calea ferată” s-a făcut abia peste trei luni, când o elevă de cincisprezece ani, Maartje Tamboezer, a fost ucisă în drumul ei spre magazinele din West Horsley, Surrey. Duffy încercase să elimine urmele, dând foc cadavrului, dar au rămas la faţa locului fragmente de spermă si urmele neobişnuite ale paşilor săi (ulterior s-a aflat că Duffy fusese întotdeauna sensibil în legătură cu statura sa de numai 1,58 m înălţime), în acest moment, informaţiile despre cele două crime au fost introduse în memoria computerului si vânătoarea a fost intensificată.
La 18 mai, doamna Anne Lock, angajată la London Weekend Television, a dispărut în timp ce se îndrepta spre casă dinspre studio ; cadavrul ei a fost găsit în iulie.
Între timp, criminologii lucraseră la eliminarea suspecţilor prin compararea mostrelor de sânge culese de pe corpul lui Maartje Tamboezer cu cele ale indivizilor aflaţi pe listă. Din 5000 de bărbaţi au rămas 1999. John Duffy avea numărul 1505. în iulie, Duffy a fost interogat, dar a refuzat (conform dreptului pe care-1 avea) să i se recolteze sânge şi, după ce i-a plătit unui prieten ca acesta să-l „caftească”, s-a internat într-un spital psihiatric ca să-si revină după „traume”.
Profilarea psihologică era o tehnică relativ necunoscută, cel puţin în Marea Britanic, în arsenalul de arme devenite utilizabile prin descoperirile rapide ale psihiatriei criminologice. Preocupaţi din ce în ce mai mult de ineficienta lor, poliţiştii au apelat la ajutorul profesional al profesorului David Canter, expert în ştiinţele comportamentale si profesor de psihologie aplicată la Universitatea Surrey.
Canter a întocmit cu atenţie un proiect de profil al ucigaşului, bazat pe analiza statistică a declaraţiilor martorilor. Din aceste rapoarte, profesorul Canter a putut deduce, printre altele, că asasinul locuia în zona Kilburn Cricklewood din nord-vestul Londrei, era căsătorit, n-avea copii (se va dovedi că acest aspect constituia o adevărată angoasă pentru Duffy) si că nu beneficia de armonie conjugală.
În general, profilul profesorului Canter avea să se dovedească perfect în treisprezece din cele şaptesprezece puncte ale sale. El a explicat: „Un criminal lasă urme ale personalităţii sale în acţiunile sale legate de o crimă. Orice comportament individual arată caracteristici unice acelui individ, ca şi obiceiuri si anumite consecvenţe tipice subgrupului căruia el sau ea îi aparţine”.
În timp ce poliţiştii aşteptau raportul lui David Canter, Duffy a lovit din nou. De această dată victima a fost o fată de paisprezece ani, legată la ochi înainte de a fi supusă supliciului, în timpul luptei, legătura i-a alunecat de pe ochi si ea 1-a putut zări o clipă pe atacator ; e inexplicabil, după modul lui de operare demonstrat anterior, de ce Duffy n-a ucis-o pe fată.
Când a sosit la poliţie profilul psihologic compus de profesor si când acesta a fost rulat pe computer, maşina a dat la iveală numele pe care poliţiştii îl aşteptau de ani de zile: John Francis Duffy. După o scurtă perioada de intensă supraveghere, Duffy a fost arestat acasă la mama lui, de unde poliţiştii au recoltat suficiente probe cât să întocmească un dosar solid împotriva lui.
Procesul lui John Duffy a avut loc pe parcursul primelor două luni din 1988. El a susţinut, neconvingător, că e amnezic. La 26 februarie, judecătorul Farquarson, care l-a descris ca pe „ceva mai mult decât un animal de pradă care se comportă bestial, dezgustător şi degradant”, l-a condamnat pe Duffy de şapte ori la închisoare pe viaţă, cu obligaţia de a ispăşi cel puţin treizeci de ani. Tot el a adăugat: „Şi n-ar trebui să crezi că ăsta e, de fapt, totalul anilor pe care îi vei ispăşi!”
În cazul Annei Lock, judecătorul Farquarson a reco­mandat juraţilor să dea verdictul de nevinovat, si asta din cauza probelor insuficiente.

CRIMINALI CELEBRI

Standard

Edmund Emil KEMPER

Primele crime au avut loc pe data de 7 mai 1972 ; victime au fost Anita Luchese si Mary Ann Pesce, două studente de la colegiul de stat Fresno din Berkeley. începutul anilor şaptezeci era o perioadă în care autostopul era încă destul de sigur şi studenţii din toate colegiile din Statele Unite foloseau acest mijloc tradiţional de transport. Dar a fost o zi foarte nefericită pentru ele, căci cel care s-a oferit să le ducă cu maşina a fost Edmund Kemper, bărbatul care, în curând, avea să dea autostopului un foarte periculos renume.
Ameninţate de Kemper cu pistolul, Anita şi Mary Ann au fost duse într-un defileu împădurit, ucise cu lovituri violente de cuţit si apoi cadavrele au fost violate, înainte de a fi aduse înapoi în portbagajul maşinii lui Kemper, la acesta acasă.
Pe data de 14 septembrie, Aiko Koo, o elevă japoneză de liceu în vârstă de cincisprezece ani, făcea autostopul. Kemper a dus-o în munţi, cu pistolul la tâmplă, iar acolo â sufocat-o, a comis un act de necrofilie si apoi s-a întors acasă cu cadavrul decapitat. După ce a comis mai multe acte sexuale cu cadavrul fără cap, Kemper l-a tăiat în bucăţi pe care apoi le-a transportat, pentru a le îngropa în munţi, lângă Boulder Creek.
Cynthia Schall a fost cea de a treia victimă-şcolăriţă a lui Kemper si, după ce a împuşcat-o mortal şi a abuzat de trupul ei, l-a tăiat în bucăţi în baie şi apoi a aruncat totul de pe înălţimile stâncoase de la Carmei.
Această serie, care începuse să fie cunoscută drept „crimele şcolare”, a continuat la numai o lună de la moartea Cynthiei Schall, când Rosalinda Thorpe şi Alice Luis au fost luate din campusul de la Santa Cruz în seara zilei de 5 februarie 1973, după ce Kemper se oferise să le ducă acasă. Pe drum a scos pistolul şi, fără a fi în nici un fel provocat, le-a împuşcat pe fete în cap, acolo unde se aflau. Kemper a oprit maşina, a dus cadavrele în portbagaj si a plecat spre casă. Din nefericire, mama lui Kemper se afla acolo, aşa că a fost obligat să efectueze decapitarea pe când cadavrele se aflau încă în portbagaj. În dimineaţa următoare a tăiat mâinile lui Alice Luis si apoi a aruncat trupurile mutilate în canionul Eden din Alameda, unde au fost găsite la mai mult de o săptămână după aceea.
Duminica de Paşti, 1973. Prezenţa mamei sale în casă devenise, evident, un obstacol în calea libertăţii lui Kemper de a ucide, de a viola şi a mutila; aceasta a fost ziua în care el i-a crăpat capul cu un ciocan de lemn, i l-a tăiat si a ascuns restul trupului. Apoi a invitat-o la ceai pe prietena sa, Sarah Hallett, pe care a lovit-o cu o cărămidă în cap, a strangulat-o si a decapitat-o, după care a comis un act sexual cu restul cadavrului, înainte de a pleca de-acasă în maşina domnişoarei Hallett.
Era limpede că Edmund Kemper îşi pierdea forţele; se părea că pofta sa de a ucide se apropia de sfârşit. N-a încercat în nici un fel să se ascundă, n-a încercat să se deghizeze – lucru care ar fi fost, oricum, dificil pentru un bărbat de doi metri înălţime şi o sută douăzeci si şapte de kilograme greutate – ori măcar să-şi schimbe numele. Iar atunci când toate încercările de a-l găsi s-au soldat cu un eşec, Kemper a telefonat la poliţia din Pueblo, Colorado, spunând că el era ucigaşul şcolăriţelor . Desigur, poliţiştii nu l-au crezut şi numai datorită propriei sale insistenţe Edmund Kemper a fost, în cele din urmă, închis.
La procesul său, care a avut loc în Santa Cruz în aprilie 1973, Kemper a fost învinuit de opt crime şi declarat în deplinătatea facultăţilor mintale – cel puţin în sensul juridic. Cu toate acestea, s-a relevat faptul că dovedise o puternică înclinaţie către sadism chiar şi în copilărie, când exersase pentru perioadele ulterioare din viaţa sa, torturând mici animale; chiar şi părinţii săi îl descriseseră drept „ţicnit de-a binelea”.
La vârsta de cincisprezece ani, Kemper îşi împuşcase bunica în cap („M-am întrebat ce-ar fi s-o împuşc pe bunica”), apoi si pe bunicul său. După aceea, Kemper îi telefonase mamei sale, pentru a-i spune că sunt morţi. Fusese internat în Spitalul Federal Atascadero si, în ciuda avertismentu­lui categoric al medicilor, fusese eliberat în 1969 şi lăsat în custodia mamei sale.
Găsit vinovat, Edmund Kemper a cerut să fie executat, dar Curtea nu a putut face mai mult pentru el decât să-l condamne la închisoare pe viaţă – în cazul lui, într-adevăr până la sfârşitul zilelor, fără posibilitatea de a fi eliberat condiţionat.

CRIMINALI CELEBRI

Standard


Albert DE SALVO

Totul s-a sfârşit la 4 ianuarie 1964. Se încheiase un regim de teroare care stăpânise oraşul Boston încă din iunie 1962, în cursul căruia muri­seră treisprezece femei si care a oferit oraşului o legendă modernă. Criminalul avea să mai lovească o dată, în mod ineficient, însă. Crimele se opriseră.
Mary Sullivan, în vârstă de nouăsprezece ani, a fost găsită, precum toate celelalte victime ale celui care avea să devină cunoscut sub numele de „Strangulatorul din Boston”, în propriul ei apartament. Fusese dezbrăcată, legată, violată si torturată, într-un ultim gest sadic, ucigaşul lui Mary îi lăsase o felicitare prinsă între degetele de la piciorul stâng.
Prima victimă a acestui maniac fusese o femeie de cincizeci si cinci de ani, divorţată, pe nume Anna Slesers, ucisă în iunie 1962. Doamna Slesers a fost descoperită de fiul ei pe data de 14 ale lunii, goală, violată şi strangulată cu cordonul de la propriul ei halat de casă. Metoda criminalului de a ucide a rămas nemodificată. După ce-si alegea victima, Strangulatorul obţinea accesul în casa acesteia, pozând în muncitor.
Toate victimele lui erau femei. Toate au fost molestate sexual şi strangulate, de obicei cu vreun articol al propriei lor îmbrăcăminţi, adeseori cu o pereche de ciorapi sau o jartieră, cărora asasinul le făcea nod chiar sub bărbia victimei, în unele cazuri, în cursul strangulării victima era muscată, bătută sau chiar înjunghiată, în ciuda obişnuitelor denunţuri false şi a acţiunii intense a poliţiei, declanşată ca răspuns la panica crescândă din oraş, „Strangulatorul din Boston” rămânea un subiect enigmatic de groază.
După moartea lui Helen Blake, poliţiştii au apelat la psihiatri pentru a întocmi un profil moral asasinului pe care îl vânau. În opinia experţilor, el era un bărbat tânăr, între optsprezece si patruzeci de ani, suferind de mania persecuţiei şi urându-şi mama (până în acea clipă fuseseră atacate numai femei vârstnice).
Portretul astfel întocmit a fost confruntat cu dosarele celor cunoscuţi pentru molestări sexuale. Deşi au apărut o serie de suspecţi care au si fost interogaţi, Strangulatorul a rămas în libertate şi a ucis-o, la 19 august, pe doamna Ida Irga.
La 5 decembrie 1962, profilul psihologic al criminalului care „îşi urăşte mama” a suferit o modificare radicală, datorită asasinării Sophiei Clark; victima avea douăzeci de ani, cu numai trei ani mai puţin decât două dintre următoarele sale trei victime. Un an mai târziu, după moartea lui Mary Sullivan, „părintele” profilurilor psihologice din America, doctorul James Brussel, a întocmit un nou „portret” al unui bărbat de treizeci de ani, bine clădit, de înălţime medie, bărbierit cu grijă şi având părul negru si des. Era posibil să fie de origine spaniolă sau italiană şi suferea de schizofrenie paranoică. Acest portret avea să se dovedească remarcabil de precis.
Între timp, un alt specialist obişnuit cu cazurile aflate în zonele întunecate ale existenţei umane, detectivul olandez Peter Hurkos, s-a apucat de investigarea dosarului. După câteva remarcabile demonstraţii de intuiţie, Hurkos a declarat că omul pe care îl căuta poliţia era un tip atletic, cântărind între 130 si 140 de livre, în jur de un metru şaptezeci şi cinci de centimetri, cu un nas ascuţit şi o cicatrice pe antebraţul stâng. Fin psiholog, detectivul a adăugat: „Şi îi plac pantofii”. Incredibil, dar pe lista de suspecţi exista tocmai un astfel de individ, care se potrivea până si ca ocupaţie, fiind comis-voiajor de încălţăminte pentru femei. Din nefericire, însă, s-a dovedit că nu el era strangulatorul.
In cele din urmă, criminalul şi-a dezvăluit singur identitatea. Pe data de 27 octombrie 1964, el a intrat, aşa cum mai făcuse şi înainte, în apartamentul unei tinere, pozând în detectiv. Intrusul şi-a legat victima de pat, a abuzat sexual de ea si a părăsit-o în mod inexplicabil, spunându-i, în timp ce pleca: „îmi pare rău”. Descrierile făcute de tânăra femeie au dus la identificarea lui Albert De Salvo, iar publicarea fotografiei lui a dat naştere unui adevărat val de femei care au apărut la poliţie, declarând că acel bărbat le molesta sexual. Cu toate acestea, De Salvo nu era încă suspectat de a fi aceeaşi persoană cu Strangulatorul din Boston. Abia în 1965, în timp ce era învinuit de viol şi se afla în Penitenciarul de Stat din Boston, De Salvo şi-a mărturisit în detaliu crimele.
Cunoştinţele sale despre asasinate erau atât de vaste, încât nu încăpea nici o îndoială că spunea adevărul, în acelaşi timp, însă, aceste declaraţii nu puteau fi susţinute de nici o probă materială, în pledoaria sa, avocatul lui a susţinut că De Salvo ar trebui să fie judecat numai pentru infracţiunile sale anterioare, neconectate cu crimele. Ca atare, Albert De Salvo n-a fost niciodată judecat pentru crimele „Strangulatorului din Boston”, dar a fost condamnat, pentru jaf si ofensă sexuală, la detenţie pe viaţă.
La 26 noiembrie 1973, Albert De Salvo a fost găsit mort în celula sa, înjunghiat în inimă; avea patruzeci şi doi de ani.

Cele 13 victime:

14 iunie 1962             Anna Slesers         55 ani
28 iunie 1962             Mary Mullen          85 ani
30 iunie 1962             Nina Nichols         68 ani
30 iunie 1962             Helen Blake           65 ani
19 august 1962          Ida Irga                  75 ani
20 august 1962          Jane Sullivan          67 ani
5 decembrie 1962      Sophie Clark           20 ani
31 decembrie 1962    Patricia Bissette      23 ani
9 martie 1963            Mary Brown             69 ani
6 mai 1963                Beverley Samans      23 ani
8 septembrie 1963     Evelyn Corbin         58 ani
23 noiembrie 1963     Joann Graff             23 ani
4 ianuarie 1964          Mary Sullivan          19 ani