Domnisoara D.

John Francis DUFFY

Cunoscut, în timpul investigaţiilor întreprinse pentru elucidarea celor trei crime ale sale, ca „Ucigaşul de pe calea ferată”, Duffy a fost primul criminal din istoria penală a Angliei identificat prin procedura cunoscută sub numele de „profilare psihologică a ofensatorului” (PPO).
Un criminal mărunt, descris cu variate adjective ca „slab”, „imatur”, „leneş”, „delăsător”, „nesemnificativ” şi „aproape invizibil”, John Duffy compensa aceste atribute printr-o perdea de frică, aruncată asupra vieţii tinerelor femei din nordul Londrei şi din zonele suburbiilor. Departe de a-l descrie pe Duffy ca „nesemnificativ”, soţia lui a relatat juraţilor de la Old Bailey cum a devenit un „nebun de legat, cu nişte ochi extrem, extrem de înfri­coşători” (presa 1-a supranumit „Omul cu ochi de laser”) şi cum obişnuia s-o lege înainte de a face dragoste cu ea, adeseori spunând, ca o litanie : „Pentru un bărbat, violul e ceva natural”.
Primul atac atribuit lui Duffy a fost un viol în 1982, când doi bărbaţi au atacat, în Hampstead, o femeie de douăzeci şi trei de ani. Locul atacului se afla în apropiere de calea ferată londoneză, situată în partea de nord a oraşului. Acest viol a fost primul dintr-o serie care a durat patru ani. în optsprezece dintre ele, Duffy a operat împreună cu un complice neidentificat până în ziua de azi.
În iulie 1985, într-o singură noapte, au existat trei atacuri violente. Poliţiştii, necăjiţi din pricina lipsei de rezultate, au lansat „Operaţiunea Hart”, care avea să devină cea mai cuprinzătoare vânătoare umană din Marea Britanic de la căutarea „Spintecătorului din Yorkshire”. Ea a inclus ofiţerii cuprinşi în patru forţe ale statului – - Scotland Yard, Surrey, Hertfordshire şi Poliţia Rutieră Britanică.
Luna următoare, în august, John Duffy a fost arestat si acuzat de ultraj cu violenţă, dar fără a se fi făcut încă legătura cu „violurile de pe calea ferată”, împotriva recomandărilor poliţiştilor, Duffy a fost eliberat pe cauţiune. Oricum, datorită naturii infracţiunilor comise, el a intrat pe lista suspecţilor din cadrul „Operaţiunii Hart”.
La puţină vreme după eliberare, Duffy a atacat o altă tânără, în nordul Londrei, care, în urma „traumei violului”, n-a putut să-şi descrie agresorul până în luna decembrie a anului următor. Până atunci, el avea să ucidă de trei ori.
La 29 decembrie 1985, John Duffy a acostat-o pe Ali son Day, o secretară de nouăsprezece ani, într-un tren din estul Londrei şi a dus-o într-un garaj sărăcăcios din Hackney, unde a strâns-o de gât cu ceea ce se numeşte „sula spaniolă”, o unealtă folosită de tâmplari (meserie pe care o practicase cândva şi Duffy) ca să ţină legate strâns unele de altele bucăţile de lemn. Şaptesprezece zile mai târziu, cadavrul domnişoarei Day a fost recuperat din râul Lea.
Conexiunea cu „Violatorul de pe calea ferată” s-a făcut abia peste trei luni, când o elevă de cincisprezece ani, Maartje Tamboezer, a fost ucisă în drumul ei spre magazinele din West Horsley, Surrey. Duffy încercase să elimine urmele, dând foc cadavrului, dar au rămas la faţa locului fragmente de spermă si urmele neobişnuite ale paşilor săi (ulterior s-a aflat că Duffy fusese întotdeauna sensibil în legătură cu statura sa de numai 1,58 m înălţime), în acest moment, informaţiile despre cele două crime au fost introduse în memoria computerului si vânătoarea a fost intensificată.
La 18 mai, doamna Anne Lock, angajată la London Weekend Television, a dispărut în timp ce se îndrepta spre casă dinspre studio ; cadavrul ei a fost găsit în iulie.
Între timp, criminologii lucraseră la eliminarea suspecţilor prin compararea mostrelor de sânge culese de pe corpul lui Maartje Tamboezer cu cele ale indivizilor aflaţi pe listă. Din 5000 de bărbaţi au rămas 1999. John Duffy avea numărul 1505. în iulie, Duffy a fost interogat, dar a refuzat (conform dreptului pe care-1 avea) să i se recolteze sânge şi, după ce i-a plătit unui prieten ca acesta să-l „caftească”, s-a internat într-un spital psihiatric ca să-si revină după „traume”.
Profilarea psihologică era o tehnică relativ necunoscută, cel puţin în Marea Britanic, în arsenalul de arme devenite utilizabile prin descoperirile rapide ale psihiatriei criminologice. Preocupaţi din ce în ce mai mult de ineficienta lor, poliţiştii au apelat la ajutorul profesional al profesorului David Canter, expert în ştiinţele comportamentale si profesor de psihologie aplicată la Universitatea Surrey.
Canter a întocmit cu atenţie un proiect de profil al ucigaşului, bazat pe analiza statistică a declaraţiilor martorilor. Din aceste rapoarte, profesorul Canter a putut deduce, printre altele, că asasinul locuia în zona Kilburn Cricklewood din nord-vestul Londrei, era căsătorit, n-avea copii (se va dovedi că acest aspect constituia o adevărată angoasă pentru Duffy) si că nu beneficia de armonie conjugală.
În general, profilul profesorului Canter avea să se dovedească perfect în treisprezece din cele şaptesprezece puncte ale sale. El a explicat: „Un criminal lasă urme ale personalităţii sale în acţiunile sale legate de o crimă. Orice comportament individual arată caracteristici unice acelui individ, ca şi obiceiuri si anumite consecvenţe tipice subgrupului căruia el sau ea îi aparţine”.
În timp ce poliţiştii aşteptau raportul lui David Canter, Duffy a lovit din nou. De această dată victima a fost o fată de paisprezece ani, legată la ochi înainte de a fi supusă supliciului, în timpul luptei, legătura i-a alunecat de pe ochi si ea 1-a putut zări o clipă pe atacator ; e inexplicabil, după modul lui de operare demonstrat anterior, de ce Duffy n-a ucis-o pe fată.
Când a sosit la poliţie profilul psihologic compus de profesor si când acesta a fost rulat pe computer, maşina a dat la iveală numele pe care poliţiştii îl aşteptau de ani de zile: John Francis Duffy. După o scurtă perioada de intensă supraveghere, Duffy a fost arestat acasă la mama lui, de unde poliţiştii au recoltat suficiente probe cât să întocmească un dosar solid împotriva lui.
Procesul lui John Duffy a avut loc pe parcursul primelor două luni din 1988. El a susţinut, neconvingător, că e amnezic. La 26 februarie, judecătorul Farquarson, care l-a descris ca pe „ceva mai mult decât un animal de pradă care se comportă bestial, dezgustător şi degradant”, l-a condamnat pe Duffy de şapte ori la închisoare pe viaţă, cu obligaţia de a ispăşi cel puţin treizeci de ani. Tot el a adăugat: „Şi n-ar trebui să crezi că ăsta e, de fapt, totalul anilor pe care îi vei ispăşi!”
În cazul Annei Lock, judecătorul Farquarson a reco­mandat juraţilor să dea verdictul de nevinovat, si asta din cauza probelor insuficiente.