jump to navigation

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , ,
add a comment


Herbert MULLIN

Produs al unui mediu de puternică religiozitate, dusă până la obsesie, Herb a reuşit să surprindă pe toată lumea. Fusese unul din cei mai buni la învăţătură în şcoală şi atât el, cât si cel mai bun prieten al său, Dean Richardson, erau membri ai prestigioasei echipe de atleţi „Zeros” a scolii.
Ceea ce pare să fi determinat degenerarea mentală a lui Mullin a fost moartea lui Dean într-un accident de motocicletă, în iulie 1965. El a început să prezinte simptomele vizibile ale unui dezechilibru de tip schizofrenic – şi-a transformat dormitorul de acasă într-un altar pentru prietenul pierdut şi a rupt logodna cu prietena sa pentru că, spunea el, ar fi homosexual. S-a declarat un opozant conştient al înrolării iminente şi, la aniversarea a 21 de ani, în 1969, Herbert şi-a sărbătorit majoratul anunţându-şi familia uluită că pleacă în India să studieze religia.
Şederea într-un spital de boli nervoase, la sugestia părinţilor săi, nu a reuşit să-i atenueze ciudatele fixaţii şi, către sfârşitul anului, era clar că Mullin suferea de schizofrenie paranoidă. A început să folosească substanţe halucinogene si să audă voci în eter; este discutabilă legătura dintre aceste două activităţi, dar dependenţa sa din ce în ce mai puternică de narcotice n-avea cum să-l fi ajutat prea mult. În următorii doi ani, Herbert Mullin a fost internat si externat din diferite instituţii, pentru ca apoi să recidiveze si să fie internat într-o altă clinică. Una din consecinţele cele mai grave a fost că vocile pe care le auzea au început să-i ordone să ucidă.
Prima dată când Herb a îndeplinit aceste ordine a fost pe data de 13 octombrie 1972 . Se afla la volanul maşinii sale, când a trecut pe lângă un vagabond bătrân, identificat ulterior ca Lawrence White. Mullin s-a oprit, a coborât din maşină şi a ridicat capota, ca şi cum vehiculul s-ar fi stricat. Când „bătrânul Whitey” a ajuns în dreptul lui si, pus pe vorbă, s-a oferit să-1 ajute, Mullin l-a bătut cu un baston de baseball până când l-a omorât.
Marţi, 24 octombrie, el a înjunghiat-o mortal pe Mary Guilfoyle, studentă la un colegiu din campusul universitar Santa Cruz, i-a despicat trupul şi i-a scos maţele cu mâinile goale, lăsând ca resturile să fie ciugulite de vulturi. Şi încă mai auzea vocile, acele voci care nu încetau să-i ordone.
Uneori, glasurile erau diferite – nu cele care îi ordonau să ucidă, ci vocile oamenilor care îl implorau pe Herb să-i ucidă. Astfel că, în decembrie 1972, el a plecat si şi-a cumpărat o armă. La sfârşitul lunii următoare a împuşcat mortal cinci persoane într-o singură zi.
Herb le-a auzit în continuare, motiv pentru care a si declarat: „Satan intră în oameni si îi face să acţioneze altfel decât doresc”.
Pe data de 6 februarie 1973, Mullin a împuşcat mortal sase adolescenţi care îşi ridicaseră cortul lângă Parcul Naţional Cowell, din Santa Cruz. La mai puţin de o săptămână după aceea, vocile i-au cerut să-l împuşte pe Fred Perez, pe când lucra în grădina casei sale; ceea ce vocile nu i-au spus lui Herb a fost că o vecină se uita pe fereastră si că a anunţat poliţia.
La numai câteva minute după aceea, Mullin se afla în arest, iar apoi a recunoscut că a comis treisprezece crime .
La procesul său, care a avut loc la tribunalul districtual din Santa Cruz în iulie 1973, apărarea lui Herbert Mullin a susţinut – foarte rezonabil, am putea spune, că acuzatul nu era vinovat, din motive de iresponsabilitate; la urma urmelor, fusese diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. În mod imoral, juraţii au decis că Mullin era, cel puţin după standarde juridice, responsabil de acţiunile sale si, deci, apt să se prezinte în faţa tribunalului.
În cele din urmă, a fost acuzat de zece cazuri de omucidere si găsit vinovat în două crime de gradul întâi şi opt crime de gradul doi. În prezent este încarcerat la închisoarea San Quentin, cu drept de eliberare condiţionată în 2025, când va avea 78 de ani.
În multe privinţe, Herb Miller este stereotipul ucigaşului psihopat „vizionar”. Motivaţia crimelor sale era faptul că el credea, într-adevăr, că vocile şi „mesajele telepatice” erau îndreptate spre el, ca salvator al lumii. Mullin credea că, prin uciderea unor oameni („micul dezastru”), putea preveni „marele dezastru” – un cutremur cataclismic, urmat de inundaţii uriaşe, care ar fi urmat să distrugă California.
Trăsătura cea mai alarmantă a acestei povesti, altfel tragic, este că Herbert Mullin prezentase simptome ale unei instabilităţi mentale serioase încă din tinereţe şi, măcar în parte, programul statului California pentru persoane cu dezechilibru mental este responsabil pentru faptul că un om, atât de evident iresponsabil, a fost lăsat a tât de mult timp fără o supraveghere de specialitate.

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , ,
add a comment


Albert DE SALVO

Totul s-a sfârşit la 4 ianuarie 1964. Se încheiase un regim de teroare care stăpânise oraşul Boston încă din iunie 1962, în cursul căruia muri­seră treisprezece femei si care a oferit oraşului o legendă modernă. Criminalul avea să mai lovească o dată, în mod ineficient, însă. Crimele se opriseră.
Mary Sullivan, în vârstă de nouăsprezece ani, a fost găsită, precum toate celelalte victime ale celui care avea să devină cunoscut sub numele de „Strangulatorul din Boston”, în propriul ei apartament. Fusese dezbrăcată, legată, violată si torturată, într-un ultim gest sadic, ucigaşul lui Mary îi lăsase o felicitare prinsă între degetele de la piciorul stâng.
Prima victimă a acestui maniac fusese o femeie de cincizeci si cinci de ani, divorţată, pe nume Anna Slesers, ucisă în iunie 1962. Doamna Slesers a fost descoperită de fiul ei pe data de 14 ale lunii, goală, violată şi strangulată cu cordonul de la propriul ei halat de casă. Metoda criminalului de a ucide a rămas nemodificată. După ce-si alegea victima, Strangulatorul obţinea accesul în casa acesteia, pozând în muncitor.
Toate victimele lui erau femei. Toate au fost molestate sexual şi strangulate, de obicei cu vreun articol al propriei lor îmbrăcăminţi, adeseori cu o pereche de ciorapi sau o jartieră, cărora asasinul le făcea nod chiar sub bărbia victimei, în unele cazuri, în cursul strangulării victima era muscată, bătută sau chiar înjunghiată, în ciuda obişnuitelor denunţuri false şi a acţiunii intense a poliţiei, declanşată ca răspuns la panica crescândă din oraş, „Strangulatorul din Boston” rămânea un subiect enigmatic de groază.
După moartea lui Helen Blake, poliţiştii au apelat la psihiatri pentru a întocmi un profil moral asasinului pe care îl vânau. În opinia experţilor, el era un bărbat tânăr, între optsprezece si patruzeci de ani, suferind de mania persecuţiei şi urându-şi mama (până în acea clipă fuseseră atacate numai femei vârstnice).
Portretul astfel întocmit a fost confruntat cu dosarele celor cunoscuţi pentru molestări sexuale. Deşi au apărut o serie de suspecţi care au si fost interogaţi, Strangulatorul a rămas în libertate şi a ucis-o, la 19 august, pe doamna Ida Irga.
La 5 decembrie 1962, profilul psihologic al criminalului care „îşi urăşte mama” a suferit o modificare radicală, datorită asasinării Sophiei Clark; victima avea douăzeci de ani, cu numai trei ani mai puţin decât două dintre următoarele sale trei victime. Un an mai târziu, după moartea lui Mary Sullivan, „părintele” profilurilor psihologice din America, doctorul James Brussel, a întocmit un nou „portret” al unui bărbat de treizeci de ani, bine clădit, de înălţime medie, bărbierit cu grijă şi având părul negru si des. Era posibil să fie de origine spaniolă sau italiană şi suferea de schizofrenie paranoică. Acest portret avea să se dovedească remarcabil de precis.
Între timp, un alt specialist obişnuit cu cazurile aflate în zonele întunecate ale existenţei umane, detectivul olandez Peter Hurkos, s-a apucat de investigarea dosarului. După câteva remarcabile demonstraţii de intuiţie, Hurkos a declarat că omul pe care îl căuta poliţia era un tip atletic, cântărind între 130 si 140 de livre, în jur de un metru şaptezeci şi cinci de centimetri, cu un nas ascuţit şi o cicatrice pe antebraţul stâng. Fin psiholog, detectivul a adăugat: „Şi îi plac pantofii”. Incredibil, dar pe lista de suspecţi exista tocmai un astfel de individ, care se potrivea până si ca ocupaţie, fiind comis-voiajor de încălţăminte pentru femei. Din nefericire, însă, s-a dovedit că nu el era strangulatorul.
In cele din urmă, criminalul şi-a dezvăluit singur identitatea. Pe data de 27 octombrie 1964, el a intrat, aşa cum mai făcuse şi înainte, în apartamentul unei tinere, pozând în detectiv. Intrusul şi-a legat victima de pat, a abuzat sexual de ea si a părăsit-o în mod inexplicabil, spunându-i, în timp ce pleca: „îmi pare rău”. Descrierile făcute de tânăra femeie au dus la identificarea lui Albert De Salvo, iar publicarea fotografiei lui a dat naştere unui adevărat val de femei care au apărut la poliţie, declarând că acel bărbat le molesta sexual. Cu toate acestea, De Salvo nu era încă suspectat de a fi aceeaşi persoană cu Strangulatorul din Boston. Abia în 1965, în timp ce era învinuit de viol şi se afla în Penitenciarul de Stat din Boston, De Salvo şi-a mărturisit în detaliu crimele.
Cunoştinţele sale despre asasinate erau atât de vaste, încât nu încăpea nici o îndoială că spunea adevărul, în acelaşi timp, însă, aceste declaraţii nu puteau fi susţinute de nici o probă materială, în pledoaria sa, avocatul lui a susţinut că De Salvo ar trebui să fie judecat numai pentru infracţiunile sale anterioare, neconectate cu crimele. Ca atare, Albert De Salvo n-a fost niciodată judecat pentru crimele „Strangulatorului din Boston”, dar a fost condamnat, pentru jaf si ofensă sexuală, la detenţie pe viaţă.
La 26 noiembrie 1973, Albert De Salvo a fost găsit mort în celula sa, înjunghiat în inimă; avea patruzeci şi doi de ani.

Cele 13 victime:

14 iunie 1962             Anna Slesers         55 ani
28 iunie 1962             Mary Mullen          85 ani
30 iunie 1962             Nina Nichols         68 ani
30 iunie 1962             Helen Blake           65 ani
19 august 1962          Ida Irga                  75 ani
20 august 1962          Jane Sullivan          67 ani
5 decembrie 1962      Sophie Clark           20 ani
31 decembrie 1962    Patricia Bissette      23 ani
9 martie 1963            Mary Brown             69 ani
6 mai 1963                Beverley Samans      23 ani
8 septembrie 1963     Evelyn Corbin         58 ani
23 noiembrie 1963     Joann Graff             23 ani
4 ianuarie 1964          Mary Sullivan          19 ani

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , , ,
add a comment

Edward GEIN

Cu un frate la fel de slab şi de ineficient ca si el şi cu o mamă dominatoare, Ed Gein încerca să aibă grijă de mica fermă a familiei din Plainfield, Wisconsin. Munca era dură si plăcerile puţine; de fapt, bucuriile lipseau cu desăvârşire. Pentru Ed si Henry, mai ales femeile constituiau fructul oprit. Fratele lui Ed a murit în 1944, iar mama lui în anul următor. Aflat acum la mijlocul vieţii, Ed a rămas singur, cu gândurile sale morbide accentuate de umbra mamei sale, rămasă pentru veşnicie închisă şi nederanjată în camera ei.
Din clipa în care îşi dăduse duhul, însă pe Ed îl mai caracteriza şi altceva ; era profund interesat de anatomia intimă a sexului feminin, de a cărui companie fusese complet lipsit.
Totul a început cu cărţi de genul celor citite mai mult de doctori, în care cititorul este familiarizat cu toate părţile componente ale corpului uman. Ca orice anatomist, Ed a trecut la experimente pe material uman, în cazul lui prin vizite nocturne în cimitirul local, în unele cazuri Ed jupuia pielea de pe cadavru şi se îmbrăca în ea cu o expresie de maximă satisfacţie pe faţă. Altădată, cu pieile jupuite îmbrăca câte un manechin de croitorie; probabil că încerca să-si recreeze mama.
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, nimeni n-ar fi fost deranjat de „bătrînu’ şi ciudatu’ Ed”, izolat la ferma sa, pe care o neglija din ce în ce mai mult. Ed Gein s-a declarat nemulţumit de recolta sărăcăcioasă din lăcaşul odihnei veşnice si a început să-si „creeze” propriile cadavre.
Primul a fost cel al lui Mary Hogan, în vârstă de cincizeci si patru de ani, care a dispărut de la locuinţa ei izolată în decembrie 1954.
Trei ani mai târziu, la 16 noiembrie 1957, fiul lui Bernice Worden, o femeie de cincizeci de ani ce ţinea un magazin în Plainfield, a anunţat dispariţia mamei sale. Frank Worden era şi ajutor de şerif, aşa că balta de sânge din magazin ca si lipsa casei de bani n-au rămas neobservate, în acea zi se semnalase în oraş si prezenţa lui Ed Ciudatu’; camioneta lui fusese zărită parcată în faţa prăvăliei familiei Worden.
16 noiembrie a fost o zi pe care şerifii din Plainfield nu şi-o vor putea şterge din memorie niciodată. Nu vor uita drumul către ferma izolată a lui Gein, cunoscută deja de copiii de prin partea locului sub denumirea de Casa Blestemată. Nu vor uita nicicând corpul fără cap al lui Bernice Worden, atârnând legat de picioare de rafturile magaziei, sau colecţia de obiecte de artizanat alcătuită din bucăţi de cadavre umane – abajururi de lămpi îmbrăcate în piele, ţeste folosite drept castroane de supă, frigiderul plin cu organe de om.
La fel ca şi în cazurile altor criminali în serie, fanteziile legate de sadismul sexual ce au penetrat lumea interioară a lui Ed Gein s-au născut încă de pe vremea cicălelilor mamei sale, care îl înnebunea cu faptul că sexul e un lucru păcătos. Cicălelile au avut darul de a face din acel păcat un mister profund, pe care Ed îl va explora mai târziu cu lăcomie. Nu-i nici o surpriză că studiile anatomice ale lui Gein au fost suplimentate din plin cu reviste pornografice şi publicaţii de groază. Ed îşi crease o lume a fanteziilor, din care va erupe necrofilul, canibalul si asasinul de mai târziu.
Bineînţeles că Ed nu era „ciudat”, ci nebun; în mod surprinzător, în ianuarie 1968 el a fost găsit apt de a compărea în faţa instanţei. Aceasta a dat verdictul de vinovat, dar incapabil de a raţiona. A fost întemniţat mai întâi în Spitalul Central de Stat din Waupon, apoi, în 1978, a fost internat în Institutul de Psihiatrie din Mendota. Ed Gein a fost un prizonier model şi a murit în spital, la 26 iulie 1984; avea şaptezeci si şapte de ani.
Se spune că Robert Bloch si-a bazat zguduitorul său roman Psycho (transformat ulterior în film de Alfred Hitchcock ) pe povestea lui Ed Gein. în orice caz, cine ştie despre ce e vorba în ambele cazuri găseşte cu greu o asemănare între travestitul schizofrenic Norman Bates si fermierul din Plainfield.
Pasiunea lui Gein pentru pielea umană a ieşit din nou la suprafaţă în 1991, ca sursă de inspiraţie pentru personajul negativ din „ Tăcerea Mieilor “.

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , , ,
add a comment

Bela KISS

Când Bela Kiss, tinichigiu din satul Czin kota, Ungaria, a fost chemat sub drapelul ţării sale în Marele Război, în 1914, el a lăsat în urma sa drugi de fier şi lacăte la uşile si ferestrele casei sale, cam dărăpănate de la marginea oraşului. Nu se poate spune că ar fi fost nevoie cu adevărat de asemenea măsuri de prevedere atât de remarcabile, căci Kiss avea o reputaţie proastă, de vrăjitor, si puţini dintre vecinii săi s-ar fi aventurat în apropierea casei, indiferent de pretext.
Aşa că, până în 1916, nimeni nu a dat prea mare atenţie lui Bela Kiss si casei sale bine zăvorâte; iar când acest lucru s-a întâmplat, cei care au acţionat n-au fost nişte săteni uşor de dus cu vorba, ci doi poliţişti în uniformă, cărora li se încredinţase misiunea de a căuta rezerve de benzină ilegal depozitate, care ar fi putut fi reintroduse în circuitul cerut de efortul de război. Când au sosit la Czinkota, n-a durat prea mult până ce câţiva dintre localnicii mai limbuţi i-au informat pe cei doi ofiţeri despre Bela Kiss si containerele sale metalice.
Cei din sat aflaseră de existenţa containerelor încă de când îşi făcuse apariţia bătrâna care, din când în când, făcea curăţenie la Bela. Aceasta fusese singura persoană care intrase la el în casă vreodată; în cele din urmă, fusese concediată, pentru că-şi băga nasul peste tot. Kiss o prinsese pe bătrână trăgând cu ochiul prin pod si o dăduse afară imediat – dar nu înainte ca femeia să fi apucat să zărească şirul ordonat de containere mari, de metal, aşe­zat pe un suport.
În timp ce poliţiştii au deschis, în virtutea îndatoririlor lor, zăvoarele de la uşa din faţă a casei, grupuri de săteni îngrijoraţi aşezaţi de jur-împrejur au stat să-i privească, la o distanţă respectabilă, aşteptându-se, fără îndoială, la apariţia unor demoni care, la deschiderea uşii, aveau să dea buzna afară. Lucrurile stăteau cu mult mai rău.
Sus în pod se aflau, bineînţeles, şapte containere grele de metal, închise etanş. Când cauciucul de protecţie al primului dintre ele a fost tăiat şi a fost ridicat capacul, ofiţerii de poliţie au fost nevoiţi să se dea înapoi, din cauza mirosului pestilenţial care emana din container – nici vorbă de vapori de petrol ameţitori, ci de duhoarea morţii şi a putrefacţiei, în fiecare container se afla trupul gol şi fără viaţă al câte unei femei, proptite în picioare, cu urmele frânghiei strangulatorului încă vizibile în jurul gâtului.
Curând după aceea, clădirea se umpluse de poliţişti, care descopereau obiecte de îmbrăcăminte pentru femei si bijuterii, plus chitanţe de amanet pentru alte câteva sute. După efectuarea unor săpături pe terenul din jurul casei, s-au descoperit rămăşiţele pământeşti ale altor şaptesprezece persoane – toate de sex feminin si toate ademenite la Castelul lui Barbă Albastră de anunţurile publicate de Bela Kiss prin ziare, în care îşi oferea serviciile de agent matrimonial si ghicitor.
Conform dosarelor armatei, la înrolarea sa, Kiss a fost trimis în Serbia, unde ulterior a fost rănit şi a murit într-un spital militar. O verificare la spital a relevat faptul că bărbatul care murise acolo nu semăna câtuşi de puţin cu descrierea lui Bela Kiss – mai întâi, era prea tânăr, aproape un copil.
După toate aparenţele, vicleanul Kiss făcuse schimb de plăcuţe de identitate cu un pacient pe moarte si fusese astfel liber să dispară, în confuzia creată de război, cu o identitate nouă, cu vechiul renume pus în cârca unui tovarăş căzut. Din acest moment, nu se mai ştie nimic sigur despre Bela Kiss; s-ar putea, aşa cum au presupus unii, să fi fost printre milioanele de ostaşi căzuţi în război. Sau poate că nu, pentru că s-a zvonit că ar fi ajuns la Budapesta după război. S-ar putea să se fi înrolat în Legiunea Străină franceză, aşa cum au afirmat alţii; iar în 1932 s-a spus chiar că ar fi fost văzut la New York. Un singur lucru este sigur – Bela Kiss n-a fost niciodată judecat pentru masacrul de la Czinkota.

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , , , ,
add a comment

JACK SPINTECĂTORUL

Timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase – încă nerezolvate. Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări si disecţii, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea să-şi imagineze. Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat naştere unei biografii atât de ample consacrate Spintecătorului, încât vom descrie doar, pe scurt, anumite detalii.
Prima victimă a fost Mary Ann Nichols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august 1888 , într-o vineri, pe Buck’s Row. Raportul poliţiei din ziua următoare preciza: „Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat „întunecata Armie” Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Street.
O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Berners Street: „Cadavrul aparţinea unei femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind „Lungana Liz” Stride. în colţul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes : „în acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă ; abdomenul îi fusese practic smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gâtului… Omorul era opera unei mâini de profesionist…”
Ultima crimă si cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut suficient timp la dispoziţie – a avut loc la 9 noiembrie:
Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’s Court. Gîtul îi fusese secţionat de jur-împrejur cu un cuţit, despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat şi deschis parţial, braţul drept si sânii tăiaţi, ca si capul ce atârna de trup ţinându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuţit „adânc, în cruciş”, măruntaiele din partea inferioară şi ficatul smulse. Interiorul corpului si părţi din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masă carnea de pe coapse şi de pe gambe, împreună cu sânii şi nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.”
(Illustrated Police News)
Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol, în ciuda uriaşului efort făcut de poliţia metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzaţia de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între improbabil şi imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emiţătorilor. Câteva din cele mai importante ar fi următoarele:
Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era ucigaşul.
Severin Klosowski (alias George Chapman) : si-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puţin probabil ca un criminal să-si schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-sef, detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: „în sfârşit, aţi pus mâna pe Jack Spintecătorul”. Mai târziu nu şi-a recunoscut spusele, dar a intrat în mitologia consacrată Spintecătorului.
Dr. Rosfyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi magician care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră. „Misterul” s-a adâncit o dată cu dispariţia lui, în 1904.
A.S.R. Prinţul Albert Victor, duce de Clarence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală au fost întotdeauna publice şi aparenţele care înconjurau familia Clarence au dat naştere la numeroase teorii care, mai mult sau mai puţin, aveau darul de a-1 încrimina chiar pe duce.
Cea mai speculată teorie a fost cea a existenţei unei complicităţi între Sir William Gull, medicul de familie, actorul Walter Sickert si vizitiul curţii, pe nume John Netley . Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal, care 1-ar fi implicat pe Clarence, cu o vânzătoare şi un copil nelegitim.
O altă teorie îl consideră ucigaş pe James Kenneth Stephen, tutorele ducelui la Cambridge, homosexual si, aşa cum chiar el declarase, un duşman patologic al femeilor.
Dr. Thomas Neill Cream era el însuşi autor a numeroase crime, singura sa legătură cu Spintecătorul fiind faptul că, înainte de a fi spânzurat, după cum spune legenda, ar fi rostit: „Eu sânt Jack… “, o confesiune tristă, curmată brusc de nodul care s-a strâns în jurul gâtului său. De altfel, în timpul toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din America.
În plus, s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moaşă nebună sau o femeie odioasă care provoca avorturi; sau poate era un evreu, măcelar ritual, si care nu ar fi reprezentat o privelişte neobişnuită în East End, unde ar fi fost de aşteptat să poarte haine pătate de sânge si un cuţit la fel ?
Într-adevăr, s-au mai făcut referiri şi la un alt evreu, Kosminski, care locuia în Whitechapel şi care fusese internat într-un azil, în martie 1889. Dar ceea ce ar trebui reţinut ar fi ipoteza unui scriitor cum că Jack n-ar fi fost nici unul dintre cei presupuşi, ci un ucigaş care va rămâne necunoscut şi nedescoperit .

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , , , ,
add a comment

Hermann Webster MUDGETT (cunoscut si drept H.H. Holmes)

Născut în New Hampshire în mai 1860, Mudgett a fost considerat cel mai cumplit ucigaş în masă din America şi, fie că merită sau nu acest titlu, el a fost cu siguranţă unul din cei mai prolifici si mai inventivi criminali din această ţară.
Era bigam, trişor şi multiplu criminal. Numărul total al omorurilor săvârşite de el nu va fi niciodată cunoscut; rămăşiţele a nu mai puţin de două sute de cadavre au fost găsite într-o casă a morţii din Chicago, cunoscută drept „ Castelul lui Holmes “, deşi ucigaşul nu apucase să dea detalii decât despre douăzeci si şapte dintre ele înainte de a fi executat.
Hermann Mudgett a studiat medicina la Ann Arbor si, pentru o scurtă perioadă de timp după aceea, a fost doctor practicant în New York. După câteva neînţelegeri cu legea, referitoare la dreptul deţinerii de cadavre, Mudgett a fugit la Chicago, unde s-a angajat la o companie de produse medicale. Proprietara acesteia a dispărut misterios puţin după întâlnirea cu Mudgett, iar el i-a păstrat amintirea, preluând compania. De fapt, nu puţini dintre aceia ale căror drumuri s-au intersectat cu cel al lui Hermann Mudgett au dispărut tot atât de misterios – inclusiv o serie de soţii bigame si de amante.
În 1891 , bărbatul care îşi spunea acum H.H. Holmes a renunţat la afacerea cu medicamente şi s-a mutat, preluând conducerea unui hotel straniu, a cărui construcţie o comandase pe un teren vacant, colţ cu 63-rd Street din Chicago. Angaja şi concedia lucrătorii cu o asemenea rapiditate, încât nimeni nu cunoştea cu precizie structura clădirii – aceasta fiind si motivul pentru care acest adevărat labirint de camere de tortură a rămas atâta timp un secret. Hotelul a fost vizitat de sute de oaspeţi, în special în perioada Expoziţiei Mondiale de la Chicago, şi mulţi dintre aceştia n-au mai plecat niciodată de acolo – cel puţin, nu prin holul principal.
Vulnerabile erau mai cu seamă tinerele atrăgătoare, pe care Holmes le ademenea în bârlogul său, le seducea si, după ce făcea dragoste cu ele, le droga şi le trimitea în beci, pe un tobogan special construit. Deşi ordinea acţiunilor sale varia în funcţie de chef sau de situaţie, majoritatea victimelor sale se trezeau după aceea într-una din camerele de gazare etanşe, unde se sufocau, în timp ce Holmes le privea printr-un panou de sticlă. După ce mureau, tinerele erau transportate în camera de disecţii, unde doctorul criminal îşi exersa chirurgia „experimentală”, aruncând resturile de care nu mai avea nevoie într-una dintre cele câteva băi de acid, cuptoare si gropi de var.
Şi totuşi, o fraudă fiscală, neglijent comisă în Texas, a fost cea care a atras atenţia oficialităţilor asupra lui H.H.Holmes (sau H.M.Howard, cum îşi spunea pe atunci). Mulţumită unui avocat necinstit, el a fost curând pus în libertate dar, între timp, avusese ghinionul să fie remarcat de un detectiv tenace, pe nume Geyer, care l-a urmărit în Pennsylvania, New Hampshire şi Massachussetts. În această perioadă, Holmes făcuse de petrecanie fostului său complice, numit Pitezel, si celor trei copii ai acestuia si fugise cu soţia lui Pitezel. Când cadavrele au fost desco­perite într-o pensiune din Indianapolis, Holmes a fost dus în arestul poliţiei.
Pe data de 30 noiembrie 1895, Herman Mudgett a fost condamnat la moarte pentru uciderea lui Benjamin Pitezel. între timp, poliţia cercetase „Castelul torturilor” şi îi scosese la lumină înfricoşătoarele secrete, în timpul care îi mai rămăsese, Mudgett a început un jurnal în care, la întâmplare, a dat detalii despre 27 dintre crimele sale, înainte de a fi executat pe data de 27 mai 1896 . Contra­dictoriu până în ultimul moment, Mudgett şi-a retractat mărturisirile în faţa spânzurătorii, afirmând că tot ceea ce recunoscuse până atunci fusese doar în scopuri publicitare – pentru a oferi ziarelor un subiect interesant.

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , , ,
add a comment

Albert FISH

Hamilton Fish s-a născut în Washington, D.C., în 1870. „Albert” provenea dintr-o familie lovită de ghinion şi de nebunie. Tatăl lui a murit când Albert avea numai cinci ani. Băiatul a avut parte de o copilărie nefericită într-un orfelinat din care obişnuia să evadeze pentru diverse perioade de timp. La cincisprezece ani a devenit ucenicul unui pictor decorator, iar în 1898 s-a căsătorit.
Albert Fish era un om mai degrabă interiorizat, retras, cunoscut ca bun creştin şi bun familist, care îşi adora cei sase copii. Pe scurt, nu exista nici un indiciu că se va transforma într-un monstru, iar gustul său pentru perversiuni sexuale a rămas în umbră până în 1917. „Excentricităţile” lui Albert au ieşit la iveală datorită faptului că a fost părăsit de soţie. Din acest moment, aşa cum a declarat si doctorul Frederic Wertham, omul care îi cunoştea cel mai bine structura şi organizarea minţii, „n-a existat nici o perversiune cunoscută pe care el să n-o fi practicat în mod frecvent”.
Obsedat de conceptul religios al izbăvirii prin autopedep sire, Fish a abuzat de propriul său corp cu aceeaşi cruzime cu care a abuzat şi de corpurile victimelor sale. Se autoflagela, se automutila prin arsură si îşi introducea ace în pubis. După ce a fost arestat, radiografia a evidenţiat nu mai puţin de douăzeci si nouă de corpuri metalice străine în trup, dintre care unele fuseseră implantate acolo de suficientă vreme cât să înceapă să se corodeze.
Deşi Fish le era cunoscut poliţiştilor ca un infractor benign – îi plăcea să întocmească scrisori obscene ca răspuns la anunţurile matrimoniale şi să păcălească lumea, poveste pentru care petrecuse scurte perioade de condamnare în închisori şi ospicii – nimeni nu avea nici cea mai vagă idee despre extinderea activităţilor sale de tortură, crime, necrofilie si canibalism.
Pe data de 3 iunie 1928, folosindu-se de numele de „Frank Howard”, Fish a bătut la uşa apartamentului din New York City al familiei Budd. Ajunsese acolo ca urmare a anunţului publicat de Paul Budd în ziar; acesta căuta o slujbă, iar Howard venise să-i ofere una la ferma lui imaginară din Long Island. „Blândul si generosul” bătrân si-a amintit, în timp ce discuta cu Budd, că „sora” lui dădea în acea zi o petrecere pentru copii, si a propus s-o ducă pe fata celor doi Budd, Grace, în vârstă de doisprezece ani, la petrecere, cât timp Paul avea să-si facă bagajul. A fost ultima dată când domnul şi doamna Budd si-au mai văzut fiica, vie sau moartă.
În noiembrie 1934, doamna Budd a primit o scrisoare neaşteptată:
„Dragă doamnă Budd,

Acum cîţiva ani, un prieten al meu, căpitanul John Davis, a plecat din California spre Hong Kong, unde bântuia în acea vreme o mare foamete. Era periculos să dai drumul pe stradă oricărui copil sub doisprezece ani, căci se încetăţenise obiceiul ca ei să fie prinşi, tăiaţi în bucăţi şi vânduţi drept hrană. La întoarcerea în New York, prietenul meu a prins doi băieţi, unul de şase, celălalt de unsprezece ani, i-a ucis, i-a gătit si i-a mîncat.
Aşa se face că am venit acasă la dumneavoastră în 3 iunie 1928 si, sub pretextul de a o duce pe fata voastră, Grace, la o petrecere dată de sora mea, am dus-o în Westchester County, Worthington, într-o casă pustie de acolo, unde am sufocat-o până şi-a dat duhul, după care am tăiat-o si i-am mâncat o parte a corpului. Nu m-am culcat cu ea. A murit virgină.”
După adresa, imperfect ştearsă, a poştei de unde fusese trimis plicul, poliţiştii au ajuns în camera sărăcăcioasă din New York unde locuia Albert Fish. Pentru cel care a devenit cunoscut sub numele de „Ucigaşul-Canibal”, această descindere a reprezentat sfârşitul unei cariere în cursul căreia asasinul a întreprins atacuri violente asupra a mai mult de o sută de tinere si a ucis douăsprezece dintre ele.
La 12 martie 1935, Fish a fost adus în faţa instanţei din White Plains, New York, fiind acuzat de asasinarea lui Grace Budd. Fish îi conduse pe poliţişti la locul în care zăceau rămăşiţele fetei. Deşi avocatul numit din oficiu a susţinut convingător teza nebuniei, juraţii l-au găsit pe Fish vinovat de crimă; unul dintre aceştia a mărturisit mai târziu : „Eu am crezut că era nebun, dar merita, oricum, să moară electrocutat.”
Exact aşa s-au si petrecut lucrurile în fapt – în ciuda apelurilor împotriva sentinţei cu moartea, semnate de doctorul Wertham, prin care el a probat că „acest om este nu numai incurabil şi imposibil de îndreptat, dar şi imposibil de pedepsit, în închipuirea sa deformată, abia aşteaptă scaunul electric ca pe o ultimă experienţă a adevăratei dureri.”
Albert Fish a fost fixat pe „scaun” în închisoarea Sing-Sing, la 16 ianuarie 1936, uitându-se la toţi cei prezenţi ca si cum ar fi plecat la un picnic.

CRIMINALI CELEBRI 26/10/2008

Posted by Domnisoara D in Minti facute praf.
Tags: , , , ,
add a comment

Gesina Margaretha GOTTFRIED

Tînăra Gesina era o blondă cu ochi albaştri, atractivă, curtată de un lung şir de admiratori; dintre toţi, 1-a ales pe Mittenberg, un bărbat chipeş, dar înclinat spre risipă. În ciuda faptului că fusese avertizată că individul era un beţiv, Gesina era hotărâtă să se mărite cu el.
În 1815 a şi făcut-o. Mariajul a fost un dezastru de la început. Mittenberg bea de stingea, în mod sigur, datorită acestui fapt, el nu-şi putea îndeplini obligaţiile conjugale. La început Gesina s-a mulţumit să şi-1 ia amant pe un tânăr pe nume Gottfried, dar, în cele din urmă, s-a gândit că-i mai bine să se descotorosească definitiv de nedoritul ei soţ. În mai puţin de o săptămână, datorită arsenicului turnat în bere, Mittenberg a ajuns în groapă. S-a presupus că moartea i s-a tras de la beţiile trase – ceea ce era, într-o oarecare măsură, adevărat!
Cu toate că Gesina era acum liberă să se mărite cu Gottfried, acesta a refuzat să-şi asume responsabilitatea creşterii celor doi copii al căror tată fusese Mittenberg. Soluţia găsită a fost cât se poate de simplă : la scurt timp, copiii îşi dormeau somnul de veci alături de tatăl lor. Când părinţii Gesinei au aflat de intenţia de măritiş a fiicei lor, s-au împotrivit şi au încercat tot ce le-a stat în puteri pen tru a-i sabota planul. Gesina avea, însă, un răspuns gata pregătit pentru astfel de sâcâieli minore; ea şi-a invitat părinţii la prânz, ca să discute pe marginea problemei, şi i-a otrăvit. Oficial, cauza morţii lor a fost atribuită unei „inflamaţii a intestinelor”.
Si totuşi, Gottfried refuza încă să zică „Da”. Ca atare, în urma unei crize de ciudă, Gesina a decis că el avea să fie nu numai soţul ei, ci şi următoarea victimă. Zi după zi, ea i-a „îmbogăţit” mâncarea lui Gottfried, până când acesta a căzut la pat, cu Gesina ca unica infirmieră posibilă. Simţind mîna rece a morţii pe umăr, Gottfried a cerut un preot şi un notar, primul ca să celebreze nunta pe patul morţii, iar cel de al doilea ca să întocmească testamentul prin care îi lăsa Gesinei tot ce deţinea. Peste numai cîteva ore, Gottfried era mort şi Gesina devenise bogată.
Fratele militar al lui Gottfried a fost următoarea ei victimă, datorită faptului că obiceiurile lui o „dezgustau”. Un doctor i-a atribuit moartea unei boli venerice. Militarului i-a urmat în mormânt un alt pretendent la mâna Gesinei, de îndată ce acesta i-a lăsat ei toată averea. După aceea, Gesina a plecat la Hamburg ca să-şi viziteze un creditor – şi şi-a lichidat datoria tot cu arsenic.
In 1825, Gesina Gottfried şi-a cumpărat o casă spaţioasă în Bremen, pe Polzerstrasse. Când nu şi-a mai putut achita cheltuielile de întreţinere, banca a obligat-o să-şi vândă proprietatea unui notar pe nume Rumf. Om generos din fire, Rumf n-a putut suporta ideea de a o arunca pe Frâu Gottfried în stradă şi i-a propus să rămână în casă. La numai câteva luni după aceea, doamna Rumf a născut un fiu care, după câteva zile, a murit. Moartea a fost certificată ca datorându-se „complicaţiilor naşterii”. După asta, copiii lui Rumf au început să moară unul câte unul, din pricina unor boli misterioase. La începutul lui 1828, în casă rămăseseră numai Gesina, Rumf si cîţiva servitori. Cu toate că era bolnav cronic, Rumf nu-şi pierduse capacitatea de observaţie si nu era cu totul orb, ca sa nu vadă pudra albă ce părea să îmbrace practic fiecare mâncare preparată de menajeră, în martie 1828, el a dus o mostră de carne la poliţie. S-au făcut teste şi pudra s-a dovedit imediat a fi arsenic alb. Gesina Gottfried a fost arestată si acuzată de uciderea doamnei Rumf.
Gesina nu s-a apărat în nici un chip la proces, în timpul căruia a recunoscut cu mândrie crimele comise în cazurile Rumf, precum si cel puţin alte treizeci de crime . Conform celor mărturisite de ea, crimele îi dădeau o satisfacţie imensă, provocându-i un extaz asemănător unui orgasm. Găsită vinovată şi condamnată, Gesina a fost condusă pe treptele eşafodului, unde o aştepta călăul, mascat, sprijinindu-se pe coada toporului său masiv.